Sunt suspendat in vid...
Atat de incomod si atat de plin de
Intunericul fad, fin...
Negru sublim...
Incat nu mai incap in el...
Si in cap,
Imi rasuna un gand rebel.
Am sa ma lupt singur cu
Fantomele, oamenilor ce au fost
Candva, universul meu.
Am devenit, in timp,
Un asa zis ateu,
Caci nu mai cred,
In nimeni si nimic.
Nu mai cred in voi,
Nu mai cred in noi,
In el, in ea...
Nu mai cred in doi,
In amandoi.
Nu mai exista...
Avem acum, doar o perfida
Individualitate trista,
Ce persista...
Tot ce iubesc, dispare incet
Din jurul meu,
Iar golul asta,
E din ce in ce mai mare,
E mai greu
Si apasa mai tare,
Pe umarul meu drept,
Dar inca stau drept...
Am insa, inima intinsa spre ei.
Inca...pulseaza sentimente-n
Mana stanga, sangeranda
Si pieptul imi sta deschis.
Lupii stau la panda...
E cale lunga
Prin acest desert pustiu,
Ochii-mi incep sa planga....
Probabil celalalt eu,
Rade ascuns in umbra,
Caci el, e cel ce alunga
Iubirea din jurul meu...
Si nu mai e nimeni aici...
Probabil intr-o buna zi,
Voi fugi si eu de langa mine,
Am sa ma strecor usor afara,
Printre mine, in noapte
Si am sa fug departe,
Unde sa-mi pot ineca singuratatea
In mijlocul marii,
Din paharul, ce inca incearca
Sa-mi inece amarul...
